Clik Aici!
CulturadragosteGulagOrlando Figes

Trei cufere cu scrisori și o fabuloasă poveste de dragoste din Gulagul sovietic

Culisele din spatele acestei impresionante povești au fost dezvăluite de Orlando Figes chiar în introducerea volumului Să-mi trimiți un cuvânt din când în când… (Polirom, 2019).

„Trei cufere vechi – tocmai fuseseră livrate. Puse în pragul uşii, blocau accesul spre încăperea aglomerată în care publicul şi cercetătorii istorici erau primiţi în birourile Societăţii Memorial din Moscova. Venisem în toamna anului 2007 ca să vizitez nişte colegi de aici, din departamentul de cercetare al organizaţiei pentru drepturile omului. Observând interesul meu pentru acele cufere, mi­au spus că ele conţineau cea mai mare arhivă privată donată Memorialului în cei douăzeci de ani de existenţă. Arhiva le aparţinea lui Lev şi Svetlanei Mişcenko, doi soţi care se cunoscuseră ca studenţi în anii 1930 doar ca să fie despărţiţi de războiul din 1941­1945 şi de întemniţarea ulterioară a lui Lev în Gulag” – își începe Figes istorisirea.

37 de kilograme de răvașe

„După câte îmi spuneau toţi, povestea lor de dragoste era una extraordinară. Am deschis cufărul cel mai mare. Nu mai văzusem niciodată ceva asemănător: câteva mii de scrisori strâns legate în teancuri prinse cu sfoară şi elastic, caiete, jurnale, acte şi fotografii. Secţiunea cea mai valoroasă a arhivei se afla în cel de­al treilea cufăr, cel mai mic dintre ele, o valijoară maro din placaj, cu margine din piele şi trei încuietori de metal care s­au deschis uşor cu un clinchet. Nu ne­am putut da seama câte scrisori conţinea – am bănuit că probabil vreo două mii –, ci doar cât cântărea (37 de kilograme). Toate erau scrisori de dragoste pe care Lev şi Svetlana şi le scriseseră în timp ce el era prizonier la Peciora, unul dintre cele mai cunoscute lagăre de muncă ale lui Stalin din Nordul Îndepărtat al Rusiei”, mai menționează istoricul britanic.

„Prima a fost scrisă de Svetlana în luna iulie a anului 1946, ultima, de Lev, în iulie 1954. Îşi scriau unul altuia de cel puţin două ori pe săptămână. Era, de departe, cea mai mare colecţie de scrisori din Gulag găsită vreodată. Dar ceea ce le făcea atât de deosebite nu era doar numărul lor, ci faptul că nimeni nu le cenzurase. Fuseseră introduse şi scoase pe furiş din lagăr de muncitorii voluntari şi funcţionarii de stat care fuseseră înduioşaţi de Lev. Zvonurile legate de traficul de scrisori făceau parte din folclorul bogat al Gulagului, dar nimeni nu­şi imaginase vreodată un sac de poştă clandestin de mărimea aceasta” – evocă Figes.

Svetlana își deschide sufletul

Apoi, mai departe: „Scrisorile erau atât de strâns legate, încât a trebuit să­mi strecor degetele printre ele ca s­o pot scoate pe prima. Era de la Svetlana către Lev.

Adresa scurtă era: RSSA Komi Regiunea Kojva Combinatul de prelucrare a lemnului L[agărul de] C[orecţie] 274 – 11 b Lui Lev Glebovici Mişcenko

Am început să descifrez scrisul mic şi abia lizibil al Svetlanei de pe hârtia îngălbenită care mi se fărâmiţa în mână. «Aşa că iată­mă, neştiind nici măcar ce anume aş putea să­ţi scriu. Că mi­e dor de tine ? Dar tu ştii asta. Simt că trăiesc în afara timpului, că aştept ca viaţa mea să înceapă, ca şi când acum ar fi doar un intermezzo. Orice fac pare a fi doar un mod de a­mi omorî timpul !” Am scos o altă scrisoare din acelaşi teanc. Era una de­a lui Lev. „M­ai întrebat cândva dacă e mai uşor să trăieşti cu speranţă sau fără. Nu mai am nicio urmă de speranţă, dar mă simt împăcat fără ea […].»

Ascultam o conversaţie care avea loc între ei doi. Pe măsură ce răsfoiam scrisorile, emoţia mea creştea. Scrisorile lui Lev erau bogate în amănunte legate de lagărul de muncă. Probabil că reprezentau singura mărturie majoră contemporană a vieţii de zi cu zi din Gulag care avea să iasă vreodată la lumină. Apăruseră multe memorii scrise de foştii prizonieri din lagărele de muncă, dar nimic nu se compara cu aceste scrisori necenzurate, formulate chiar la vremea aceea şi în perimetrul zonei îngrădite cu sârmă ghimpată. Scrise pentru a explica singurei destinatare ceea ce îndura el, scrisorile lui Lev au devenit, peste ani, tot mai grăitoare în ceea ce priveşte condiţiile de viaţă din lagăr”.

Poliția politică îți citea gândurile

Scrisorile Svetlanei erau menite a­i susţine moralul, a­i da speranţă, dar, aşa cum aveam să îmi dau seama curând, spuneau totodată şi povestea propriei ei lupte pentru a­şi păstra vie dragostea pentru el. Poate douăzeci de milioane de oameni, majoritatea bărbaţi, au suferit în lagărele de muncă de pe vremea lui Stalin. Prizonierilor li se permitea să scrie şi să primească scrisori, în medie o dată pe lună, dar toată corespondenţa le era cenzurată. Era greu să păstrezi intimitatea unei relaţii atunci când scrisorile erau citite mai întâi de poliţie – apreciază Orlando Figes.

O sentinţă de opt sau zece ani însemna aproape întotdeauna ruperea unor relaţii: deţinuţii îşi pierdeau iubitele, soţiile sau soţii, familii întregi se destrămau. Lev şi Svetlana au fost o excepţie. Nu numai că au găsit o modalitate de a­şi scrie şi chiar de a se întâlni ilegal – o încălcare extraordinară a regulilor din Gulag, care atrăgea după sine o pedeapsă severă –, dar au mai şi păstrat toate scrisorile preţioase (ceea ce­i supunea unui risc încă şi mai mare) ca o mărturie a poveştii lor de dragoste – opinează istoricul.

Ultima tușă: „În cufărul cel mic s­au găsit aproape 1.500 de scrisori. Mi­au trebuit doi ani ca să le transcriu pe toate. Au fost greu de descifrat, erau pline de cuvinte codificate, de detalii şi de iniţiale care trebuiau lămurite. Aceste scrisori reprezintă documentele care stau la baza volumului Să-mi trimiţi un cuvânt din când în când, alături de arhiva bogată aflată în celelalte cufere, de interviurile amănunţite luate lui Lev şi Svetlanei, rudelor şi prietenilor lor, de scrierile altor prizonieri din Peciora, de vizitele în oraş şi de interviurile luate localnicilor şi chiar de arhivele lagărului de muncă”.

Hits: 11

Arata mai mult

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close
Close